Prinţesa Caroline Murat, pianista, urmaşa lui Napoleon Bonaparte:

Pianista Caroline Haffner, care de mai bine de patru decenii domina scena muzicala a lumii, nu este alta decat… Printesa Caroline Murat. Poarta numele strabunicii ei, regina Neapolelui, sotia regelui Joachim Murat si sora Imparatului Napoleon Bonaparte. Pe linie materna, Printesa Caroline se trage din familie de asemenea celebra, originara din Salzburg. Sigmund Haffner a fost Mecena tanarului Wolfgang Amadeus Mozart, acesta din urma dedicandu-i, de altfel, doua piese: Serenada Haffner si Simfonia No. 35 Haffner. Cu asemenea stramosi, nu-i de mirare ca si Caroline a ales drumul artelor. Am cunoscut-o pe Caroline Murat la Venetia, in Palazzo Benzon, unde locuieste o buna parte din an (cu exceptia perioadelor in care evolueaza in concerte sau se ocupa de cele cateva programe muzicale pe care le conduce, in mai multe tari de pe mapamond). Surprinzator – sau nu? – la Venetia locuieste in apartamentul in care au trait candva frumoasa lor poveste de dragoste… Vasile Alecsandri si Elena Negri. Acolo, in acel apartament, am realizat si noi acest interviu.

“Pentru un muzician,Venetia e un lux extraordinar. E un oras care nu are decat zgomote naturale’

-Sunteti, prin nastere, prin radacini, prin studii si prin sperante, prin muzica, un cetatean al planetei. Exista insa un loc pe care il numiti “acasa’ (desi tocmai aici nu aveti o proprietate a dumneavoastra, cum aveti in alte orase din Franta, Elvetia sau Italia). Si acest loc este Venetia… Venetia in care ati adus cu dv., ca un fel de penitenta a stramosilor, si un bust al Imparatului Napoleon…

Acum traiesc la Venetia, da. Calatoresc mult, dar imi dau seama ca locul de unde plec si unde ma intorc mereu este Venetia. Venetia ma inspira. Venetia mi-a schimbat viata. Cred ca Venetia e un oras de o modernitate extraordinara, pentru ca poti “trai” la Venetia, in comparatie cu alte capitale unde nu poti trai, nu poti circula, peste tot sunt ambuteiaje, oamenii sunt stresati. Nu exista o viata adevarata, nu se mai traieste in aceste orase si cu aceste orase. Paradoxal, se spune ca Venetia moare… Da, dar asta se spune de cateva secole. Insa eu ma uit la acele orase care sunt pe punctul de a muri sufocate… Eu, de exemplu, m-am nascut la Paris. Pot spune ca sunt parizianca. Parisul copilariei mele era un oras in care se putea circula, puteau fi admirate cladirile, puteam profita de un parfum al orasului… Stiti ca era la Paris un parfum specific, pe care-l dadeau platanii?… Ce frumoase erau atunci primaverile, la Paris, cu toate culorile lui…! Azi? Parisul e impachetat cu substante poluante; culorile s-au schimbat, totul a devenit opac… dar, atunci, erau culori vii, aceleasi culori care au inspirat pictori de geniu, nu? Toti pictorii de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolul XX au fost sensibili la culorile Parisului… Azi, au disparut. Parisul cred ca e pe punctul sa moara, nu Venetia. Fara a mai vorbi de lucrul complet idiot pe care il fac oamenii politici, care transforma acest Oras al Luminilor intr-un fel de Disney Land sau Disney World… Au facut patinoare in pietele istorice, etc. Comparativ, Venetia are un fel de modernitate in eternitate. Daca eternitatea e sa fie moderna, cu siguranta ca Venetia e moderna. La Venetia nu exista poluare, circulatie haotica a masinilor, stres. Pentru un muzician,Venetia e un lux extraordinar. E un oras care nu are decat zgomote naturale. Zborul pasarilor, pasii oamenilor… singurul lucru mecanic care se petrece e plutirea vaporetto-ului. Dar si acesta e totusi un zgomot mecanic caruia apa ii pune surdina… E fantastic. Venetia nu s-a schimbat, de cand o cunosc.

– Venetia este o fiinta care se naste si moare mereu, pentru a renaste iar. E Fenixul. La Fenice. Ce va inspira acest teatru sau scena teatrului, in general?

– Sunt muziciana si, prin meseria mea, am fost foarte des pe scena teatrului, pe scena, in general. Pentru mine, atunci cand intru intr-un teatru, parca ajung acasa. Teatrul nu e, dupa mine, chiar asa cum s-a spus, adica: un templu. E casa mea. Simplu. Chiar si mirosurile dintr-un teatru, absenta luminii naturale, lumina artificiala, toate compun una dintre cele mai mari bucurii pe care le am in viata, aceea de a face parte dintr-un spectacol foarte familiar. Teatrul e locul in care ma simt bine, ca artista. Atunci cand incepe spectacolul, aceasta casa devine locul magic in care luminile si umbrele fac parte dintr-un spectacol in care muzica mea ramane actorul principal. Daca ma simt ca acasa, inseamna ca am incredere sa spun si sa ma manifest asa cum stiu. Frumos si, uneori, sublim. Atunci teatrul-casa devine un mic templu al frumusetii. Nu stiu de ce, dar imi placea “La Fenice’ cel dinainte de a fi ars. Avea mai putina stralucire, insa imi parea mai intim, mai aproape de ideea mea de casa. La Barcelona, am vazut tot un teatru care a ars, Lyceo. Un teatru de opera, in care am fost de multe ori. Si ma gandesc la destinul acestor tetare mari si tuburatoare care trebuie sa treaca, intr-o zi, proba focului, pentru a renaste. In aceasta categorie intra si Opera din Paris. Iar la Lyceo, incendiul a fost intr-adevar foarte violent…, dupa care a urmat o adevarata batalie, la Barcelona, pe proiectele de restaurare. Teatrele sunt locuri esentiale in viata unui oras. Ca bisericile si templele. Avem nevoie de sali de teatru, sali de opera si de concert. Avem nevoie de muzee. Toate fac parte dintr-un oras si cred ca Venetia are aceasta sansa extraordinara de a fi plina de frumusete, in toate formele ei. La Fenice e, intr-adevar, simbolul Venetiei, fenixul care renaste mereu din propria-i cenusa. Venetia nu va muri niciodata, stiu bine asta… Pentru ca aici timpul nu are un pret… E un privilegiu sa traiesti la Venetia. Cred ca am avut noroc…

– Ce vreti sa exprimati prin intermediul muzicii? Care e credo-ul dv.?

– E o intrebare complicata, pentru ca e o intrebare despre intreaga mea viata. Eu cant de la varsta de 4 ani. Inainte de a-mi incepe cariera, am studiat la Paris, Geneva, Viena, dar si la Moscova, fiind primul student din Occident invitat la Conservatorul “Ceaicovski’. Dar primul meu turneu de concerte a fost la Bucuresti. Era in 1968. Am venit in cadrul unui schimb intre Conservatorul din Paris si cel din Bucuresti. Am sustinut atunci un recital de muzica clasica franceza la Bucuresti, in sala Conservatorului, pe care l-am reluat apoi pe scena Ateneului Roman. Iata cat de aproape mi-a fost Romania, inca din primii mei ani ca artist. Dar sa revin la ce m-ati intrebat: credo-ul meu a fost intotdeauna sa cant din ce in ce mai bine. Si, mai ales, sa transmit. Am vrut intotdeauna sa comunic cu oamenii prin intermediul muzicii. Sa-i fac sa simta aceleasi lucruri minunate pe care le simteam eu. Cred ca e o sansa mare sa fii muzician. Pentru ca a canta reprezinta un act de iubire pentru compozitor, pentru muzica, iar daca esti pe scena – pentru public. Un artist poate fi platit pentru arta sa, ori nu, dar cred ca ceea ce e important pentru un artist nu sunt banii. Cred ca marii artisti, cei care si-au dedicat viata muzicii, cu adevarat… Eu am facut-o intr-o alta maniera: n-am avut curajul unor artisti care au sacrificat totul pentru muzica… Vedeti dv., un muzician care nu se gandeste decat la muzica, se aude, e perceput de ceilalti ca atare…. De exemplu, am multa admiratie pentru un pianist fabulos, Grigori Sokolov. Finalmente, pentru un muzician e foarte important a se autodepasi, in muzica, servind pur si simplu muzica.

“Femeile care isi fac mari cariere au si mari probleme in familie’

– Dv. nu sunteti dintre cei care “au sacrificat totul”…

– Eu…, eu m-am casatorit si am copii. Sigur, nu am parsasit niciodata scena. Insa am lasat putin deoparte cariera mea de artist pentru a ma dedica invatamantului artistic. Am multi studenti, deja. Ofer burse de studiu, in primul rand pentru pian, pentru ca e instrumentul meu preferat, dar si pentru violonisti. Nu doar la Venetia. Am ca bursier un violonist la care tin foarte mult si pe care il cheama Alexandr Assum, tatal lui e rus, iar mama lui ucraineanca. Sasa a obtinut o bursa de studiu si a trebuit sa-i cumpar o vioara… Da… iar pianistii mei, ei bine, sunt extraordinari! E o adevarata satisfactie pentru mine, aceea de a lasa locul pentru o noua generatie, de a o ajuta sa se ridice valoric. Pentru ca eu cunosc bine mediul muzical, nu e o problema pentru mine sa inteleg problemele pe care acesti tineri foarte talentati le au la debutul lor in lumea muzicala. Multi dintre ei incep cu talent aceasta meserie, fara sa aiba parinti muzicieni care sa-i inteleaga si care sa vrea sa investeasca in talentul lor. De aceeea, nu e chiar asa de usor sa introduci in mediul muzical un talent care nu e sprijinit de familie, de societate etc.

– Ca artist, poti sa raspunzi in mod egal familiei si profesiei?

– Intr-o oarecare masura, e imposibil sa le ai pe amandoua. Nu doar in muzica. Am prieteni cercetatori, oameni de stiinta, care lucreaza pana la ore tarzii in noapte si care traiesc mai mult in laborator decat in sanul familiei. Muzica nu e o munca oarecare pe care o faci pur si simplu, muzica presupune o munca imensa. In plus, sunt turneele, concertele. Deci, obligatoriu, in familie este necesar sa existe oameni generosi, care sa poata sa inteleaga ca nimic nu e mai important decat muzica. Adesea, muzicienii sunt cei care pleaca in turneu si uita totul, inclusiv de partenera lor, care poate fi o femeie foarte frumoasa, care are grija de copii si care-i iubeste etc. Am facut multe turnee cu artisti-barbati si am vazut comportamentul lor. Pot spune ca este o diferenta intre barbatii-artist si femeile-artist. Si cred ca femeile care isi fac mari cariere au si mari probleme in familie. E mult mai greu pentru femei. Dar e normal. Cand imi pregateam turneele internationale, recunosc, nu ieseam in societate, stateam in casa si nu vedeam pe nimeni, repetam la pian, traiam complet eutarhic. Stiam ca nu pot fi mare, acceptand, in acelasi timp, compromisuri. Iar viata de cuplu, de familie, cu copii, impune unele compromisuri. E normal si cred ca nu sunt conciliabile: viata de familie cu profesiunea de artist. Cel putin, nu pentru femei.

– Frumusetea va salva lumea. Ce ne invata muzica?

– Da, desigur, muzica ne arata ce inseamna frumusetea acestei lumi. Am colegi artisti care nu sunt neaparat si niste persoane extraordinare. Dar am intalnit amatori, de exemplu, care canta la un instrument si carora muzica le-a adus intelegerea celuilalt, pentru ca muzica reprezinta, deja, un gest de generozitate. Cand pictezi sau scrii, ramane o urma… Muzica nu e decat sunet. Ea nu exista decat ca o amprenta auditiva, care se pierde sau nu se pierde, in timp. Exista si partituri, bineinteles. Dar daca privim o partitura, ea nu ne spune nimic. Doar muzicienii pot “asculta” o partitura atunci cand o privesc. Ceea ce e minunat la muzica e ca ea se innoieste cu fiecare interpretare. Cantata de muzicieni diferiti, ea nu e aceeasi; exista acest contact incredibil intre compozitor si interpret, de-a lungul secolelor… Unii muzicieni au chiar impresia ca detin puteri de vrajitor, care comunica cu compozitorul intr-un mod secret. Interpretarile lui Rubinstein sau ale lui Horowitz, Dinu Lipatti, Clara Haskill par atinse de astfel de puteri… Schumann, Mozart – cu ei se “comunica” cel mai des. Sunt mii de pianisti care interpreteaza compozitiile lor, dar adesea nu auzim pianistul, ci comunicam si noi, direct, cu viziunea artistica a compozitorului. Pe urma, interpretarea mai seamana cu un fel de rugaciune. Faptul ca sunetul urca si apoi dispare… adresandu-se sufletului, ne face sa ne gandim numai la ceva bun… Eu nu gandesc altfel. Ma refer la muzica clasica, nu la cea moderna, gospel, de exemplu, care nu are semnificatie, dupa mine. Exista o ruptura intre o parte a muzicii contemporane, care nu contine nimic sacru – nu jazzul, oricum – si muzica clasica. Eu cred ca muzica e acolo unde poate sa-si pastreze caracterul sau sacru… Cea care poate fi cantata si in biserici la fel de bine ca pe o scena, intr-un teatru. Cea care are in esenta ei si poezie, si dragoste, si filosofie…

“Am prieteni care ma invita cu titlul de printesa si ma intreb pe cine invita ei: pe Caroline sau pe printesa cu numele Caroline?’

– Inseamna ceva pentru dumneavoastra faptul ca aveti stramosi ilustri? La Salzburg, o strada poarta numele familiei mamei dv., Haffner – astfel orasul a vrut sa-l onoreze pe Sigmund Haffner, care a fost si primar, in secolul al XVIII-lea. La Napoli, inca e prezenta memoria regelui Joachim Murat si a sotiei sale… Parisul si lumea intreaga il onoreaza pe Napoleon Bonaparte. Pana si Venetia, in care a intrat calare. Sunteti pianista Caroline Haffner, dar sunteti in acelasi timp si Printesa Murat…

– Printesa? Da, dar nu ma simt superioara prin acest titlu nobiliar. Din contra, ceea ce apreciez sunt stramosii mei. Ii iubesc. Cred ca am avut stramosi curajosi, straluciti, si cred ca macar acest lucru m-a ferit ca in viata sa fiu o femeie banala. Cobor din Caroline Bonaparte, sora lui Napoleon, care era o femeie brianta, inteligenta, curajoasa, care a facut mult pentru arta cand a fost regina Neapolelui, – pentru Teatrul San Carlo, pentru Pompei etc. Apoi, Joachim Murat, un alt stramos, care a fost comandantul celei mai mari sarje de cavalerie din istorie, mai mare decat cea a lui Alexandru cel Mare. Murat avea 30.000 de calareti. El statea in fruntea acestor oameni adesea fara sabie, numai cu cravasa. Mai cobor dintr-un alt foarte mare maresal, despre care Napoleon spunea ca era “brave des braves”, Michel Ney. Mai cobor dintr-un poet. Prin bunica mea paterna, cobor din sora lui Henrich Heine si sunt foarte mandra de asta. Mai cobor din Sigmund Haffner, care a fost alaturi de Mozart si l-a inspirat. Toti acesti stramosi mi-au oferit onoarea de a fi urmasa lor. Cat priveste titlul meu nobiliar: eu inteleg ca acesta ma obliga sa fiu demna de ceea ce ei mi-au transmis, dar nimic altceva. Regatul Frantei s-a incheiat, acum e republica; la fel si in Italia. Eu sunt multumita de numele pe care il am. Titlul e ceva suplimentar, care face placere. Am prieteni care ma prezinta: Printesa Murat… Ma invita cu titlul de printesa si ma gandesc: pe cine invita ei? Pe Caroline sau pe printesa cu numele Caroline? Si asa, am inteles: titlul acesta place. Si sunt multumita. Am putina istorie in spate, sunt putin in istorie, deci sunt un martor al unei istorii glorioase si de care sunt mandra. Dar asta e totul. Nu ma simt deloc superioara, si cand intalnesc oameni brianti si talentati pot sa le acord toata admiratia, fara nici o emfaza. Pe urma, nu e, totusi, destul de practic. La granita, cand prezint pasaportul – in pasaportul meu e trecut si titlul de printesa – e amuzant cand vad vamesul ca incepe sa-mi puna o serie de intrebari. Cum ar fi in SUA, de exemplu, cand ma intreaba daca numele meu e Princesse sau Murat, poate chiar din simpla curiozitate, cred… Apoi, la reuniuni de familie, cu regi si regine… De exemplu, cunosc familia regala a Romaniei. Pe Regele Mihai, pe Principesa Margareta. Dar il cunosc si pe pretendentul la tron, pe Printul Paul… Am luat masa impreuna, cu ei, cu altii. Sunt reuniuni in care se intalnesc fosti suverani, fosti regi si foste regine. La aniversarea regelui Fouad al Egiptului, erau toti cei din familia de Savoia, din Sicilia, Bourbonii… Marea ducesa a Rusiei… Oameni care nu mai aveau nicio putere, dar care erau simpatici…

– Cum curge o zi din viata unei printese? Din viata Printesei Caroline Murat?

– O zi obisnuita din viata mea? E ca si a dvs. Doar ca eu nu sunt buna deloc in bucatarie. Nu-mi place. Dar am o viata ca toata lumea. S-au terminat timpurile acelea in care oamenii aveau pamanturi… parcuri… Bunica mea avea un palat la Paris, in care putea primi 700 de persoane. Avea si un parc, care se intindea pana la Sena… In acel palat a primit o multime de regi; Regina Victoria a venit la bunica mea… Bunicul meu, care era nascut, in 1898, era ruda cu Imparateasa Eugenie, sotia lui Napoleon al III-lea. Deci, acolo, era o viata de printi si de printese… Dar, de atunci, au trecut doua razboaie care au schimbat societatea, cu consecintele lor istorice, Tratatul de la Versailles, din 1919, care a schimbat frontierele si situatia, si razboiul al doilea, cand, dupa 1945, societatea n-a mai fost aceeasi. Venind in Europa, americanii au schimbat totul… Deci, a fi, azi, printesa aproape ca nu mai inseamna nimic. Mai putin printii si regii care domnesc. Spania, Monaco, Olanda, Marea Britanie… Am trait o vreme la Monaco si il cunosc bine pe Printul Albert. Dar nici viata de print nu mai e ce era. E deja mai mult “om” decat “print”. Eu, adesea, am aceasta nostalgie a vietii pe care au trait-o parintii mei. Era, cred, o viata interesanta, pentru ca ei i-au intalnit, in epoca, pe toti oamenii importanti. Tata a fost prieten cu Jean Mermoz si cu Antoine de St. Exupery, a facut lucruri extraordinare pe care i le permitea titlul sau. Azi, e mai greu. Azi, conteaza mai mult banii decat titlurile princiare. Tatal meu spunea ca banii n-au nici o importanta. Dar asta, pentru ca era foarte bogat. La sfarsitul vietii, nu mai avea avere, dar a cunoscut ce inseamna bogatiile in timpul vietii. Sunt de acord cu papa si cred si eu ca banii n-au importanta. Desi societatea noastra a inlocuit multe valori morale si nobiliare cu unele mai dure, bazate pe puterea banului.

“Ma dedic concertelor caritabile’

– Ce proiecte aveti? In viata? In muzica?…

– Concerte. La Geneva, mai intai. Apoi pregatesc Festivalul de la Gstadt. Acolo, se va turna un film cu Luigi Nono, un foarte mare compozitor venetian, care va fi facut de fiica lui, Serena Nono. Am un mare proiect cinematografic, pentru ca sunt o apropiata a Fundatiei Felinni pentru cinema – ador cinematograful. Pregatim o mare expozitie Felinni pentru luna septembrie, la Venetia. Pe urma, am o intalnire la Sion, unde ma voi intalni cu presedintele Consiliului de ministri din Cantonul Valais, pentru ca aceasta Fundatie Felinni e situata acum in acest canton. Mai am un proiect de festival la St. Tropez, dar si calatorii peste tot… Un an frumos si interesant. Ma bucur de aceasta liniste pe care o am aici, la Venetia, si care ma face sa ma simt mai libera in gandire, pentru a reflecta la toate acestea… In urma cu cativa ani, am revenit la Bucuresti, la invitatia unuia dintre ambasadorii Frantei. Am dat atunci un concert in beneficiul unei fundatii. Dau multe concerte pentru astfel de fundatii de caritate. Am fost in Grecia pentru a strange fonduri, pentru ca spitalele nu au bani, am incercat sa-i fac sa se miste pe miliardarii greci – sunt multi bani grecesti in Elvetia… Dar, din nefericire, miliardarii nu sunt interesati de soarta tarii lor… Am incercat, la Atena, sa strang fonduri pentru tratamentul femeilor cu cancer la san. In Grecia nu se aloca suficienti bani pentru asta… O ajut pe Printesa Caroline de Monaco si cant la Paris gratuit, pentru ea, in proiectele ei caritabile; am cantat la Versailles pentru a-l sustine pe profesorul Caillard, care cerceteaza problemele cancerului… Deci, eforturile mele merg catre strangerea de fonduri pentru cercetari medicale si pentru acordarea de burse pentru tineri muzicieni.

– Va ganditi si la un proiect in care sa vizati Romania? Poate chiar aici, la Venetia, unde Nicolae Iorga a imaginat un spatiu dedicat tinerilor bursieri romani…

– Dar mi-ar placea sa ma ocup de partea muzical-artistica a tinerelor talente din Romania. Mi-a placut programul festivalului “Dimitrie Cantemir’ al IRCCU “Nicolae Iorga’ din perioada Carnavalului. Sunt un pic furioasa ca am ratat concertele… Mi-ar placea sa-i invit pe muzicienii romani sa participe la un Festival, la Bodrum, in Turcia. E un proiect un pic… familial, fiica mea mai mare va face ceva acolo, si programul festivalului “Dimitrie Cantemir’ de la Venetia este exact genul de program care poate fi interesant in Turcia. Nu prea cunoasc lumea balcanica…In ianuarie 2012, insa, la festivalul meu muzical de la Gstad, in Elvetia, a cantat si un tanar roman, o voce exceptionala, Narcis Iustin Ianau. Vom mai auzi de el.

– Dar despre marii romani care au trait la Paris sau la Venetia, ce stiti?

– Tatal meu avea o carte cu dedicatie de la Martha Bibescu. Traia la Paris. Spre sfarsitul vietii ei, a avut probleme finaciare si stiu ca a fost protejata unchiului meu. Am fost in apartamentul sau, cand eram mica. Locuia in Bulevardul St. Germain. Proust a fost prieten cu tatal meu. In cartea sa, “Pastiches et melanges”, scrie despre tata spunand ca straluceste de frumusete in toate. Proust fusese prieten cu doi printi Bibescu, fiii unei mari pianiste, Elena Bibescu. Era o lume despre care tata mi-a povestit, dar o lume care nu mai exista… Exista, in schimb, o alta lume, o lume a artei contemporane, cu toti miliardarii sai care cumpara panze de pictori celebri…. Imaginati-va ca, in urma cu putin timp, am fost la Versailles, la masa cu familia Printului Sturdza, care locuieste la Zurich. Are o banca la Geneva. Acum e la pensie si afacerea a fost luata de fiul sau, care e un om formidabil. Am fost la casatoria acestui Sturdza, in Romania. S-au casatorit intr-un castel de familie. Nu mai stiu exact unde era… Imi face intotdeauna placere sa stau de vorba cu romani … Cultura dvs, tara dvs… mereu descopar lucruri, intamplari, istorii frumoase. Oameni fumosi…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s